| |
Cuvinte din deşert
fragmente din cartea Fleurs
du desert
S.S. Shenuda
III, patriarh al Bisericii Copte din Egipt
Despre autor
Seninatatea
Cum sa ne comportam cu oamenii
Despre credinciosia în lucrurile marunte
Cum sa rezolvam problemele
Gândire teoretica si viata practica
Incapatanarea
Ambitia
Când sa vorbiti
Purtati-va crucea... Fiti un crucificat nu un crucificator
Momentul potrivit
Despre adevaratul
slujitor - fragment din cartea Vocea
unui pãrinte al desertului.
Pentru listare economica apasati aici
Despre autor
Sanctitatea Sa, Shenuda
al III-lea, patriarh al creştinilor copţi din Egipt, s-a născut
la 3 august 1923, în Egipt, sub numele de Nazir Gayed, fiind al optulea
copil în familia respectivă, mama sa murind la naşterea lui.
Studiază istoria, literatura, ştiinţe sociale, arheologie,
teologie la Cairo.
În 1954 răspunde chemării la viaţa monahală şi
alege solitudinea deşertului egiptean, la o mănăstire din
Sciţia, primind numele de părintele Antonios, după numele
sfântului Antonie cel Mare.
În 1956 optează pentru viaţa de ermit şi trăieşte
într-o grotă pe care şi-o sapă şi amenajează
singur, oferindu-şi tot timpul lui Dumnezeu în studiu şi rugăciune,
dormind pe o piatră, trăind ca primii Părinţi ai deşertului.
A petrecut astfel un timp de şase ani.
În 1962 părintele Antonios este chemat la Cairo de către papa
şi patriarhul Alexandriei, Chiril al VI-lea, el însuşi fost
ermit, şi este consacrat episcop sub numele de Shenuda, însărcinat
cu educaţia creştină.
Din această perioadă datează întâlnirile de miercurea de
la catedrala din Cairo, unde primeşte comunitatea coptă, răspunzând
întrebărilor venite pe bileţele de la credincioşii adunaţi
acolo. Astăzi numărul participanţilor la aceste întâlniri
se ridică la şapte mii. Cu umor şi discernământ, timp
de trei sferturi de oră, el răspunde acestor întrebări:
personale, spirituale, adesea politice. Apoi, timp de jumătate de
oră, expune pe o anumită temă: timp liturgic al momentului,
Biblia, obstacole pe calea spirituală ori actualitatea socială
şi politică, dacă e cazul. Oricine asistă la aceste
întâlniri îşi dă seama că, dincolo de învăţătură
şi comunicare, este vorba de o adevărată întâlnire de dragoste
între cler, popor şi patriarh!
La 14 noiembrie 1972 este ales de către Biserică şi Graţia
divină cel de al 117-lea papă al Alexandriei şi patriarh.
Noul patriarh va conduce Biserica ca un adevărat lider spiritual,
impulsionând pe toate fronturile: dioceze, monahism, ecumenism, în Egipt
şi în afara Egiptului.
În pofida numeroaselor sale responsabilităţi, papa Shenuda ajunge
să petreacă, în mod obişnuit, câte trei zile pe săptămână,
în mănăstirea sa, pentru că a rămas un monah în mod
fundamental şi îşi ia timp pentru a-şi hrăni viaţa
sa monahală.
În lumea creştină, papa Shenuda al III-lea este recunoscut mai
ales pentru angajamentul său profund în slujba unităţii
creştine. Din 1973 este primul papă ortodox copt în vizită
la Roma, de la trecerea sfântului Atanasie, acum o mie cinci sute de ani.
Succesiv sau simultan conducător religios, teolog, predicator, jurnalist,
scriitor, poet, părinte spiritual, personalitatea papei Shenuda al
III-lea ni se prezintă ca un veritabil dar armonios arabesc. Riguros
în gândire, simplu în exprimare, plin de umor cel mai adesea, este una
din marile personalităţi spirituale ale vremii noastre, o personalitate
foarte iubită de poporul lui şi respectată de toţi.
Seninătatea
Seninătatea este una din cele mai frumoase calităţi ale
persoanei spirituale.
Ea include pacea inimii, calmul nervilor, tăcerea gândurilor şi
a simţurilor, liniştea comportamentului şi a corpului.
Inima unei persoane liniştite nu este tulburată niciodată.
O persoană senină nu se desparte niciodată de calmul ei
oricare ar fi problemele cu care se confruntă.
După cum spune profetul David: „Chiar dacă o armată
s-ar ridica împotriva mea, inima mea nu se va înspăimânta. Chiar
dacă oamenii se vor ridica împotriva mea, eu îmi voi păstra
încrederea.” (Ps.27.3) Un astfel de calm vine din credinţă.
Dacă ne pierdem pacea interioară, toate ne vor părea perturbate,
iar ceea ce este simplu ne va părea complicat.
Această complexitate nu vine din exterior, ci din interior.
Când inima este în pace atunci şi nervii sunt calmi.
Atunci, nu mai izbucnim în mânie, ci dimpotrivă, ne rezolvăm
în linişte problemele.
Dacă duhul nu reuşeşte să rezolve o problemă
nervii se agită pentru a ajuta.
Nervii agitaţi semnalează absenţa soluţiei, şi
cu cât soluţia este mai puţin vizibilă, cu atât ei devin
mai agitaţi…
Un om cu inima în pace şi cu nervii solizi trăieşte calmul
în gândurile şi în acţiunea lui.
Gândurile lui sunt pline de liniste, lipsite de agitaţie.
Şi de aceea el poate acţiona cu hotărâre şi seninătate,
liber de mânie şi de anxietate.
Ceea ce ajută o persoană să găsească pacea interioară
este pacea exterioară, un mediu lipsit de elemente creatoare de agitaţie.
Din această cauză călugării trăiesc în locuri
retrase, departe de zgomotele mulţimii, şi de veşti sau
evenimente perturbatoare.
Locul lor de viaţă îi conduce la seninătate.
O viaţă de solitudine şi de izolare aduce, în general,
seninătatea căci simţurile nu mai sunt solicitate.
Potrivit spuselor sfinţilor noştri, simţurile sunt calea
care conduce la gânduri.
Ceea ce vedeţi, auziţi şi atingeţi este la originea
gândurilor voastre. Dacă simţurile voastre sunt în repaus, au
încetat să colecteze informaţii, sunteţi eliberaţi
de gânduri.
Un loc liniştit ajută simţurile să rămâne calme,
şi conduce deci la seninătatea spiritului, la liniştea
corpului, la calmul nervilor.
De aceea oamenii care caută liniştea duhului evită locurile
zgomotoase.
Cei care iubesc seninătatea caută locurile liniştite din
toate puterile lor.
Ceilalţi, vai, iubesc zgomotul şi agitaţia şi n-ar
putea trăi fără ele.
Calmul şi liniştea îi plictisesc…
Cum să ne comportăm cu oamenii
Există mai multe moduri de a ne comporta pentru a
reuşi în raporturile noastre cu oamenii şi pentru a le câştiga
inima.
Veţi putea astfel să-i îndrumaţi – prin iubire – spre spiritualitate,
cum se spune în Biblie: „Iar cel care câştigă suflete este înţelept”
(Prov. 11.30)
1. Arătaţi prin propria voastră viaţă idealul
pe care îl caută oamenii.
2. Nu căutaţi să luaţi ceea ce oamenii posedă
şi ei vă vor iubi.
Nu faceţi ca alţii să simtă că sunteţi un
rival care caută să pună stăpânire pe ceea ce ei au
sau caută să obţină.
3. Acceptaţi şi suportaţi slăbiciunea celuilalt şi
câştigaţi-l prin răbdarea voastră, prin iertarea şi
inima voastră deschisă.
El va regreta cu siguranţă ceea ce v-a făcut atunci când
îşi va veni în fire.
4. Complimentaţi-i pe alţii şi faceţi să ştie
că îi apreciaţi.
Lăsaţi-i să simtă că sunteţi la curent cu
realizările lor şi că le admiraţi.
5. Respectaţi-i pe ceilalţi şi trataţi-l pe fiecare
cu deferenţă, nu doar pe mai marii voştri şi pe cei
pe care trebuie să-i respectaţi, ci şi pe cei inferiori
vouă şi pe cei care sunt mai tineri decât voi.
6. Urmăriţi să-i ridicaţi pe oameni, şi nu să-i
distrugeţi.
7. Nu-i certaţi pe oameni în mod repetat, şi dacă trebuie
s-o faceţi, încercaţi să nu-i răniţi sau să
le retrageţi încrederea voastră.
Nu căutaţi cuvintele sau acţiunile care sunt motiv de blam,
şi nu faceţi pe nimeni să aibă sentimentul că
vreţi să-l criticaţi ori că îi sunteţi duşman.
8. Găsiţi-le scuze altora şi străduiţi-vă
să-i susţineţi de o manieră justă – nu de o manieră
ipocrită.
9. Fiţi gata întotdeauna să daţi şi să renunţaţi.
Pe cel pe care nu-l puteţi ajuta, acordaţi-i un cuvânt amabil,
un surâs reconfortant sau un compliment real.
Fiţi prompţi în datoria voastră faţă de fiecare.
10. Trataţi oamenii cu modestie şi umilitate, delicateţe
şi gentileţe.
Blândeţea este una din roadele Duhului Sfânt, potrivit spuselor Apostolului
în Gal. 5: 22: „Dar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, răbdarea,
bunătatea, fidelitatea, blândeţea…”
11. Înţelegeţi-i pe oameni şi ajutaţi-i să vă
înţeleagă, calm şi cu bună intenţie.
Comportându-vă astfel veţi putea trăi cu ei într-un climat
de înţelegere, de dragoste şi de pace.
12. Luaţi parte la bucuriile şi la necazurile oamenilor.
”Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei
ce plâng”. (Rom. 12.45)
Nu pierdeţi ocazia de a reconforta inima oamenilor.
Despre credincioşia în
lucrurile mărunte
Biblia spune: „Ai fost credincios în lucrurile mărunte, te voi
pune în cele mari” (Mt 25.21)
Aceasta înseamnă că ai fost credincios în cele pământeşti
şi eu te voi aşeza în cele cereşti.
Ai fost credincios în această lume, te voi aşeza în eternitate…
Acest principiu îşi găseşte aplicare în numeroase domenii…
- Dacă sunteţi credincioşi în iubirea pentru cei de aproape,
Dumnezeu vă va acorda iubirea vrăjmaşilor.
El vă va da harul de a vă iubi vrăjmaşii…
- Dacă îl slujiţi pe Dumnezeu în timpul vostru liber, Dumnezeu
va putea să vă acorde iubirea inspirându-vă să-i consacraţi
viaţa voastră.
- Dacă sunteţi credincioşi în efortul vostru de a evita
greşelile voluntare, Dumnezeu vă va feri de greşelile involuntare…
- Dacă vă păstraţi cu fidelitate conştiinţa
departe de orice gând rău, Dumnezeu vă va acorda puritatea subconştientului
vostru, şi vă va acorda chiar şi puritatea viselor…
- Dacă sunteţi credincioşi în copilăria voastră,
Dumnezeu vă va acorda credincioşie în tinereţea voastră,
care comportă mai multe lupte.
- Dacă sunteţi credincioşi nejudecându-i pe ceilalţi
prin cuvinte, Dumnezeu vă va acorda să nu-i judecaţi prin
gânduri, ceea ce este mai dificil.
- Tot aşa, dacă sunteţi credincioşi controlându-vă
orice mânie exterioară, Dumnezeu vă va face liberi de mânia
interioară, liberi de ură, de invidie şi de gânduri agresive.
- Dacă sunteţi credincioşi în cele spirituale obişnuite,
Dumnezeu vă poate acorda darurile Duhului.
Fără fidelitatea voastră în primele, nu le veţi obţine
niciodată pe acestea din urmă.
Dumnezeu vă testează mai întâi în lucrurile mici şi dacă
vă dovediţi credincioşi El vă va aşeza în mai
mult.
Dacă dovediţi slăbiciune şi infidelitate în lucrurile
simple, Dumnezeu va putea, cu dificultate, să vă acorde mai
mult…
Este uimitor să vezi câţi oameni îşi imaginează a
fi capabili de responsabilităţi grele, în timp ce sunt incapabili
să facă faţă responsabilităţilor mai mici.
Ei nu pot utiliza harul pe care îl au, şi ei cer mai mult, uitând
cuvintele lui Dumnezeu:
”Dacă eşti credincios în lucrurile mici, te voi aşeza în
altele mai mari”.
Este condiţional…
Cum să rezolvăm problemele
Este inerent, pentru toată lumea, să trebuie să facă
faţă problemelor, dar important este să ştim cum să
le abordăm şi cum să găsim soluţiile.
Unii se străduiesc să rezolve o problemă prin forţă
şi confruntare… fie că e vorba de o violenţă fizică
sau de una verbală.
O persoană îi va vorbi cu mânie celui sau celei care i-a cauzat problema,
utilizând puterea şi un limbaj agresiv.
A-i înfrunta astfel pe oameni poate duce la a le pierde prietenia sau
dragostea…
O altă persoană se va strădui să rezolve o problemă
uzând de autoritatea ei, împărţind porunci şi interdicţii.
Aceasta se întâmplă între un părinte şi copiii lui, între
un soţ şi soţia lui, între un patron şi angajaţii
lui.
Este uşor să uzezi de autoritate, aceasta nu costă nimic.
Dar recurgerea la autoritate antrenează numeroase reacţii care
pot conduce la aceeaşi violenţă.
Aceasta duce la revoltă contra autorităţii… şi, chiar
dacă problema este rezolvată la suprafaţă, ea va rămâne
în adâncul inimii, perturbând sentimentele şi relaţiile dintre
persoane.
Alţii se străduiesc să fugă de problemă, crezând
că acesta este un mod de a o rezolva…
Ei nu fac faţă problemei, dar se străduiesc să o îndepărteze
sau să se ţină departe de ea şi să scape de ea.
Aceasta nu este o soluţie.. căci problema va reveni după
un timp, tulburându-i şi rămânând nerezolvată.
Alţii încearcă să rezolve o problemă ignorând-o…
Încercând să se convingă că nu au o problemă.
Crezând ca dacă închid ochii şi nu o văd problema nu există.
Problema subzistă dar nici nu vorbim despre ea, nici nu ne gândim
la ea, nici nu o analizăm…
În realitate, pentru fiecare persoană există mai multe soluţii…
pe care le găsim printr-o înţelegere practică şi senină,
şi prin practicarea înţelepciunii, aşa cum regele Solomon
avea obiceiul să facă.
O problemă poate fi rezolvată prin rugăciune, expunând-o
lui Dumnezeu, adesea prin rugăciune şi liturghie, aşa cum
sfinţii aveau obiceiul s-o facă.
Deşi unele probleme necesită o decizie rapidă, altele pot
fi rezolvate prin răbdare şi suportare…
Nu este potrivit să rezolvăm o problemă, creând alta.
Nu este potrivit nici să rezolvăm o problemă prin acţiuni
rele sau mijloace anti-spirituale, ca şi persoanele care fac faţă
problemelor lor prin minciuni sau comportamente nesincere, sau care prin
viclenii înşeală oamenii.
Gândire teoretică şi
viaţă practică
Gândirea teoretică este o gândire care nu se sprijină pe nici
o experienţă sau analiză efectivă a faptului.
Acest fel de gândire imaginează că lucrurile se desfăşoară
foarte natural, fără a întâlni obstacole… urmând regulile pe
care cel care gândeşte le-a stabilit în mintea lui.
Exact ca o persoană care spune că distanţa pe mare dintre
două ţări este de atâţia kilometri.
Dacă nava se deplasează cu o anume viteză, va ajunge deci
în cutare zi, la cutare oră…
Dar nava trebuie să facă faţă realităţii.
Ea poate fi lovită de valuri sau nu găseşte vântul adecvat
şi nu poate deci înainta.
Sau poate întâlni furtuna şi poate fi derutată.
Poate avea zile de întârziere sau poate să nu ajungă niciodată!
Lumea reală este plină de obstacole şi de dificultăţi
pe care nimeni nu le cunoaşte, cu excepţia celui care are experienţa
vieţii practice la modul aprofundat.
Cel care gândeşte într-un mod teoretic se aşează la biroul
lui şi scrie gând după gând… iar, mai târziu, se va întreba
cu uimire de ce acestea nu funcţionează.
El va putea critica sau blama.
Va putea duce criticile lui până la a acuza!
Îi va acuza pe alţii pentru neglijenţă, nepricepere sau
necunoaştere!
În acuzaţiile lui, bazate pe teorie, nu este conştient de obstacolele
practice.
Dacă această persoană ar fi fost conştientă de
realitatea unei situaţii, de aspectele practice şi de obstacole,
ea ar fi gândit probabil altfel…
Un obstacol poate modifica multe planuri stabilite…
O persoană cu simţ practic care are experienţa vieţii
şi ştie să se confrunte cu realitatea înţelege perfect
aceasta şi nu va acţiona orbeşte, după planuri prestabilite
şi după dorinţe.
Ea cunoaşte pământul pe care păşeşte…
Îşi asumă anumite planuri dar ia în considerare şi realitatea
practică.
Fiecare eşec cu care se confruntă adaugă ceva la experienţa
şi cunoaşterea sa, şi va face ca acţiunile ulterioare
să fie mai practice şi mai eficace…
Teoreticianul poate gândi că este suficient, pentru a face o reformă,
să ia câteva decizii, să dea câteva ordine… în timp ce omul
cu simţ practic se întreabă care va fi eficacitatea deciziilor
sale…
Atunci când ia o decizie, îi urmăreşte efectele pentru a vedea
cum se aplică aceasta.
Se desfăşoară natural sau există un blocaj?
Şi dacă aceasta blochează, pentru ce?
Care este soluţia?
Trebuie modificată decizia?
Fratele meu, nu rămâne teoretic în modul tău de a gândi.
Nu te grăbi să-i critici pe ceilalţi, ci analizează
faptele şi fii practic.
Încăpăţânarea
O persoană smerită poate renunţa la opinia sa, poate admite
că se poate înşela, şi îşi poate corecta eroarea…
O persoană blândă cu inima are relaţii impregnate de simplitate
cu fiecare, nu argumentează niciodată mult, nu acţionează
cu încăpăţânare.
Ea priveşte opinia altuia cu respect şi demnitate, şi nu
priveşte niciodată persoana ca pe un opozant.
Ea caută cu onestitate ceea ce este drept, şi îl acceptă
atunci când îl găseşte.
În schimb, unele persoane, atunci când le vorbiţi, vă dau impresia
că au spiritul închis pentru orice înţelegere.
Numai opinia lor este valabilă, şi, într-un mod încăpăţânat,
ele resping oricare alta, fără discuţie…
O asemenea persoană va putea persista în încăpăţânarea
ei pentru mult timp…
Ele pot vedea efectele rele ale ataşamentului lor faţă
de idei false dar, în încăpăţânarea lor, să nu-şi
facă griji…
Ereticii sunt un exemplu de astfel de oameni încăpăţânaţi
care nu ascultă de niciuna din Biserici sau Sinagogi şi care,
fără a se gândi la consecinţe, rup unitatea Bisericii.
O persoană încăpăţânată îi pierde pe alţii
în timp ce se pierde pe ea însăşi.
Ea îşi poate pierde şi credinţa, îşi poate pierde
eternitatea.
Îşi pierde şi puritatea inimii… nici o umilitate, nici o dragoste,
nici o înţelegere şi nici o blândeţe…
Există o mare diferenţă între încăpăţânare
şi fermitatea faţă de ceea ce este drept.
Încăpăţânarea este persistenţa în ceea ce este fals…
Este uimitor să vezi cum oamenii încăpăţânaţi
îşi justifică încăpăţânarea lor ca fiind forţă
de caracter, şi se pot imagina ca fiind eroi în rezistenţa lor…
Unele persoane, care au o personalitate slabă, îi pot admira, iar
aceştia, văzându-se astfel înconjuraţi, se întăresc
în încăpăţânarea lor.
Ei pot gândi că majoritatea îi susţine şi că aceasta
este o dovadă a justeţei opiniei şi atitudinii lor.
Biblia stabileşte o legătură între încăpăţânare
şi duritatea inimii…
Păcătoşii încăpăţânaţi care persistă
în greşelile lor au inima dură şi lucrarea harului nu îi
îmblânzeşte.
Apostolul le spune: „…Dacă auziţi vocea Lui nu vă împietriţi
inimile” (Ev. 3.7)
Ambiţia
Omul a fost creat
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Dumnezeu este nemărginit.
Şi de aceea, deşi mărginit fiind, omul are, profund îngropată
în el, o dorinţă după nemărginire.
Din aceeaşi raţiune, omului îi este sete după nemurire
şi după viaţă eternă.
Aceasta explică şi profunda dorinţă după perfecţiune
a omului şi pentru ce fiinţele omeneşti cunosc sentimentele
ambiţioase…
O persoană indolentă nu este după chipul lui Dumnezeu ,
în timp ce cea care este după asemănarea Lui spune, împreună
cu sfântul Pavel: „Uitând calea parcursă, merg drept înainte,
din toată puterea fiinţei mele, şi alerg spre ţintă.”
Este vorba despre
ambiţia spirituală în care ne străduim să atingem
perfecţiunea spirituală.
Pentru cel care trăieşte potrivit acestui ideal perfect, orice
ar atinge i se va părea fără valoare, şi îl uită
imediat pentru a căuta să ajungă dincolo.
Astfel se naşte umilitatea sfinţilor şi se duce lupta lor.
Tot astfel se realizează creşterea spirituală.
Această formă de ambiţie este acceptabilă şi
este o virtute necesară faţă de care nimeni nu obiectează.
Dar există o ambiţie rea pentru lucrurile materiale.
De exemplu, există nebunul care spune: „Îmi voi dărâma grânarele
şi voi construi altele mai mari… şi voi spune sufletului meu:
ai multe bunuri ca rezervă pentru mulţi ani.”
Care sunt riscurile în ambiţia materialistă?
1. Primul risc este că inima se ataşează de obiectele materiale
astfel încât acestea controlează apoi sentimentele, acaparând timpul,
şi omorând orice dorinţă de natură spirituală.
2. Al doilea risc este că persoana se va implica în competiţii
care vor distruge dragostea pentru alţii.
Ea va fi tentată să-şi construiască propria sa glorie
personală pe căderea altora, se va opune altora şi se va
strădui să-i distrugă.
3. Al treilea risc este atunci când ambiţia se transformă într-o
aviditate niciodată satisfăcută, oricât ar câştiga
sau realiza persoana respectivă.
4. Al patrulea risc este atunci când mijloacele pe care le utilizează
omul pentru a-şi atinge scopul sunt rele şi de natură contrară
vieţii spirituale.
Acţionând astfel omul îşi distruge idealul şi spiritualitatea
lui.
5. Ambiţia poate fi dirijată spre autoritate şi să
transforme o persoană într-un dictator care distruge orice fiinţă
care se află în drumul lui.
6. În fiecare din aceste modalităţi ale ambiţiei se poate
să se ajungă ca omul să-şi uite complet natura esenţială
de eternitate pentru a adopta un comportament complet lumesc.
Când să vorbiţi
Dacă vorbiţi drept pentru plăcerea de a vorbi este un lucru.
Dacă vreţi să ajungeţi la ceva prin cuvântul vostru,
este altceva, şi aceasta vă cere să vorbiţi într-un
mod obiectiv şi efectiv.
În acest din urmă caz iată câteva sfaturi utile:
Nu vorbiţi decât atunci când există o ureche gata să vă
asculte.
Dacă vedeţi că persoana căreia i vă adresaţi
nu vă ascultã, opriţi-vă de a vorbi.
Nu vorbiţi unei persoane care este epuizată sau obosită
– fie fizic, fie psihic – sau unei persoane care este tensionată.
Nu vorbiţi unei persoane care este în plină acţiune şi
nu are timpul să vă asculte, sau nu are timpul să înţeleagă
şi să discute punctul vostru de vedere.
După cum se spune cu înţelepciune: „Un cuvânt potrivit este
ca şi nişte mere într-un sipet de argint”.
Înainte de a vă adresa cuiva alegeţi momentul potrivit, în care
dispoziţia lui să fie cea mai bună.
Exprimaţi-vă atunci opinia şi el va fi pregătit, cu
inima şi cu mintea, să vă asculte şi să vă
înţeleagă.
Va fi deschis cuvântului vostru.
Dacă vreţi ca cuvântul vostru să fie eficace: câştigaţi-i
mai întâi pe cei care vă ascultă. Astfel, veţi câştiga
cu discursul vostru şi roadele pe care acesta trebuie să le
aducă.
Mulţi oameni se străduiesc să câştige o discuţie
prin orice mijloace, inclusiv pierzându-i pe cei cărora li se adresează.
Logica nu ajunge, este nevoie şi de psihologie…
Cel care îşi învinge adversarul dovedindu-i că greşeşte,
în special în prezenţa altora, nu va obţine niciodată nici
un bine de la acea persoană…
Oricine întrerupe brutal pe cel care vorbeşte, fără a-i
da posibilitatea de a continua, şi îi răspunde înainte de a-şi
termina expunerea, purtându-se astfel ca un duşman, nu va găsi
niciodată la acesta capacitatea de a fi convins, oricare ar fi logica
discursului său.
Cel care îşi bate joc de ideile altuia, ironizând slăbiciunea
raţionamentului, lipsa de logică sau de simţ practic, nu
va ajunge nici el la nici un rezultat.
De aceea, trebuie să respectaţi ideile altora, oricât de opuşi
aţi fi faţă de acestea.
Răspundeţi politicos şi cu curtoazie.
Încercaţi să-i cuceriţi inima celui căruia îi vorbiţi
înainte de a-i câştiga spiritul.
Atunci, cu siguranţă, îi veţi câştiga în acelaşi
timp şi inima şi spiritul.
Purtaţi-vă crucea…
Fiţi un crucificat, nu un crucificator
Dacă sunteţi crucificat, fiţi siguri că Dumnezeu este
alături de voi şi vă va restabili în drepturile voastre
în ceruri dac nu în această lume.
Dar dacă sunteţi unul din aceia care crucifică pe alţii,
fiţi tot aşa de siguri că Dumnezeu este alături de
ei, până acolo încât îi va restabili în drepturile lor şi pe
voi vă va pedepsi.
Dacă îi crucificaţi pe alţii aceasta arată că
există în voi o aplecare spre atac şi violenţă.
Există diferite aspecte de nedreptate care nu merg cu rectitudinea
care se aşteaptă de la voi sau cu idealismul uman de care oamenii
au nevoie…
Dar dacă sunteţi crucificat, în special pentru apărarea
adevărului sau a credinţei, fiţi siguri că orice suferinţă
pe care o veţi îndura va fi luată în seamă de Dumnezeu.
El are coroana sa care vă aşteaptă în Ceruri şi vă
acordă binecuvântările lui pe pământ…
Fiţi siguri că Cerul întreg este alături de voi: Dumnezeu,
Îngerii, Sfinţii.
Toţi cei care acţionează potrivit cu ceea ce este drept
au de suferit.
Toţi cei care au rămas fermi în credinţa lor au plătit
un mare preţ pentru credinţa lor.
Vieţile martirilor ne arată multe situaţii în care oamenii
au preferat să-şi piardă sângele mei degrabă decât
să-şi piardă credinţa lor.
Istoria noastră din Egipt , în special, este plină de astfel
de mărturii.
Oricine poate fi violent dar aceasta nu este o dovadă de idealism.
Nedreptatea este uşoară şi la îndemâna oricui dar nici
o religie nu o aprobă.
De aceea păstraţi-vă idealismul şi renunţaţi
la mânie, şi purtaţi-vă crucea.
Nedreptatea care vă revoltă nu va rămâne pentru totdeauna.
Domnul Isus, care a gustat amărăciunea şi suferinţa,
a îndurat crucea şi îi poate ajuta pe cei care suferă şi
sunt crucificaţi în toate locurile şi în toate timpurile.
Priviţi o imagine a lui Isus crucificat şi veţi fi reconfortaţi.
Fiţi siguri că după Calvar există gloria Învierii.
Dumnezeu a văzut sângele lui Nabot Israelitul vărsat şi
nu a rămas fără reacţie, dimpotrivă reacţia
Lui a fost puternică…
De aceea: „Speră în Domnul, fii tare, îmbărbătează-ţi
inima, speră în Domnul.”
Dacă sunteţi crucificaţi, Dumnezeu va fi alături de
voi.
El va vedea imaginea Lui în voi.
Fiţi o imagine a lui Christos.
Momentul potrivit
Biblia spune:
„Există un moment pentru toate şi un timp pentru orice lucru
sub cer.”
Lucrarea spirituală trebuie făcută la momentul potrivit.
Domnul S-a întrupat „la împlinirea vremii”
Era momentul cel mai potrivit pentru împlinirea profeţiilor şi
lumea era pregătită să primească Cuvântul şi
să înţeleagă lucrarea de salvare.
Aceasta ne arată importanţa de a alege momentul potrivit pentru
orice lucru,
fie că este cazul de a vorbi, de a păstra tăcerea, de a
sluji…
Asemenea plantelor care nu cresc decât în sezonul lor, în climatul şi
temperatura necesare.
În ceea ce priveşte vorbitul Biblia spune: „Există un timp
pentru a tăcea şi există un timp pentru a vorbi”.
O persoană înţeleaptă nu vorbeşte atunci când momentul
impune tăcerea şi nu rămâne în tăcere atunci când
trebuie să vorbească.
Dacă vreţi să-i faceţi un reproş cuiva trebuie
să alegeţi momentul potrivit, altfel consecinţele pot fi
contrare celor aşteptate.
Să ştiţi să alegeţi momentul în care ceilalţi
sunt pregătiţi să vă asculte, pregătiţi
să accepte cuvântul vostru.
Nu cereţi niciodată nimic cuiva care este ocupat, obosit sau
îngrijorat pentru că nu acesta este momentul.
Dacă este un moment pentru orice lucru, întotdeauna este momentul
pentru pocăinţă.
Nu spune: când va veni momentul pentru pocăinţă atunci
mă voi pocăi.
Apostolul spune: „Astăzi este ziua potrivită, astăzi
este ziua mântuirii”.
Totuşi există momente pe care noi le apreciem mai favorabile,
mai benefice.
”Astăzi dacă auziţi vocea Lui nu vă împietriţi
inimile”.
De aceea unii ştiu să obţină avantaje din oportunităţi.
Un exemplu ne e dat prin sfântul Antonie a cărui viaţă
a fost complet transformată de un cuvânt sau un incident special,
moartea tatălui său.
El a ştiut să obţină maximum de avantaj din situaţie.
Aceasta l-a făcut să abandoneze complet plăcerile lumii.
(fragmente din cartea S.S. Shenuda III,
Fleurs du desert, Cahiers, Terre du Ciel)
Salt la inceputul paginii
|
|
